Povesteam, mai săptămânile trecute, despre vizita la Băile Olănești și ce poți să faci într-o stațiune de tratament, când ai +20 de ani. Spoiler: mai multe decât ai putea crede. 🙂
La finele celor câteva zile de relaxare petrecute acolo, chiar în duminica în care am plecat spre casă, ne-am gândit să poposim câteva zeci de minute la Salina Ocnele Mari.
Odată ajunși, am intrat într-o capsulă a timpului: am dat dezorientați o tură prin împrejurimi, să aflăm pe unde este intrarea, nefiind marcată în vreun fel. Am realizat unde era zărind gloata de oameni, care se înghesuiau la intrarea în autobuze, fiecare după cum îl tăia (sau nu…) capul.
Aici, pandemia de COVID-19 nu pare să fi ajuns și lucrurile sunt undeva ori în trecut (cu vreo 20 de ani, înainte de martie 2020), ori într-un viitor nu știm cât de îndepărtat, când orice pericol al acestui virus va fi trecut.
Cât costă taxa de intrare la Salina Ocnele Mari
La casa de bilete totul era orânduit și delimitat întocmai ca la aeroport, astfel încât puteai menține distanța față de ceilalți. Un bilet pentru un adult a costat 30 de lei, așadar 60 de lei pentru noi doi, dar aveam să concluzionăm repede că, mai curând, ar fi fost potrivit să ne dea ei 60 de lei să intrăm. 😀 De menționat, totuși, ceva care ne-a surprins plăcut: odată cu biletul primeai și o mască de protecție. Că destui oameni nu o purtau deloc sau nu o purtau corect e partea a doua…
Accesul în salină s-a făcut prin niște autobuze, pe care le intuim să fi avut destui ani peste vârsta noastră și care e posibil să nu fi văzut dezinfectantul în viața lor (după cei dinaintea noastră nu au văzut sigur, căci de îndată ce au coborât cei care tocmai terminaseră vizita, autobuzul a venit spre următoarea tranșă de oameni). Ne-am așezat strategic în primul rând, în cel mai ferit loc și încercând să atingem cât se poate de puțin spre nimic. După câteva minute prin niște tunele înguste (sugestie pentru cei care nu sunt relaxați în spațiile închise, să ia în calcul acest lucru), am ajuns la intrarea în salină, mai având un singur pas de îndeplinit: turnichetele.
De ce credem că ar trebui să primim bani, nu să dăm, ca să vizităm Salina Ocnele Mari 🙂
Acolo, ne-am orientat din nou singuri și am ales de așa natură încât să nu fim în apropierea altora, însă nu a existat nicio organizare în acest sens, cu toate că erau vreo patru oameni care păreau că lucrează acolo. Despre salină propriu-zis n-am ști ce să spunem prea mult, căci n-am mai vizitat una din copilărie, doar că părea mai rău decât ce țineam minte, de pe atunci.
Ca fapt divers și informativ, există un loc cu câteva jocuri, precum ping-pong, un fel de restaurant, despre care nu știm prea multe, pentru că locul în sine nu ne-a inspirat siguranță, să fi investigat posibilitățile de a te simți bine acolo, o biserică și, ce ni s-a părut foarte drăguț, o bibliotecă de unde îți poți alege o carte, după cum te duce instinctul.
Vestea că e pandemie de COVID-19 nu a ajuns la Salina Ocnele Mari
După un scurt timp, poate 15, poate 30 minute, ne-am orientat către ieșire și ne-am pus la rând, în așteptarea autobuzului. Aici lucrurile au stat binișor, în sensul în care față de oamenii din față am păstrat distanța, însă cei din spate țineau neapărat să ne cunoaștem mai bine, eventual să ne îmbrățișăm de rămas-bun. Câteva priviri insistente au fost suficiente să mai facă un pas în spate, chiar dacă era nevoie să le reamintim la fiecare pas de avansare.
Odată sosit autobuzul și trecând din zona de așteptare spre zona de turnichete, care erau despărțite de o ușă, parcă toată lumea a uitat de vreo ordine și ne-am simțit din nou ca în copilărie, când mergeam în excursii cu clasa și începea o hărmălaie, fiecare mergând unde vedea cu ochii. Pentru că nu era OK ca expunere, în situația aceasta am preferat să rămânem ultimii, să putem urca liniștiți. Ei bine, organizarea fiind defectuoasă, numărul de locuri nu a fost suficient, așadar domnii de la turnichete au aproximat că ar fi grozav să ne îndrume înapoi în zona de așteptare, în spatele ușii, undeva se formase un alt rând și să ne înghesuie acolo.
A avut loc și un schimb de dialog cu un domn care lucra la salină și, teoretic, era la organizarea oamenilor care veneau și plecau, pe care îl putem privi fie umoristic, fie cu regret: „Haideți, domnilor, doar erați printre primii, de ce ați rămas pe afară?”, „Păi, domnule, și distanțarea?”, „Eee, distanțarea, nu vedeți că unii nici nu vor să poarte mască, ce distanțare?”.
Revenind la o manieră serioasă, locul ar avea un potențial mare de dezvoltare și ar putea fi foarte ofertant, dacă ar exista o altă abordare. De altfel, odată ce am plecat, una dintre concluzii a fost că omul face locul, doar că, în cazul acesta, este fix contrariul.
Poate ar fi amuzant, dacă nu ar fi trist… 🙂
Noi am ajuns acolo mai „aproape” de renovare, intr-o perioada normala, sa zic asa. Chiar ni s-a parut frumos atunci. Din pacate am revenit chiar inainte de pandemie si, intr-adevar, Salina si serviciile s-au „degradat”…. Din ce am vorbit cu o doamna, managementul defectos ar fi de vina….
Poate într-o perioadă „normală”, deși pentru noi pare „normal” cum e acum, căci ne-am obișnuit mental să ne protejăm, ar fi fost altfel – adică ar fi rămas de dezbătut doar dacă e un loc care să merite vizita sau nu, din punct de vedere a ceea ce oferă. În perioadă de pandemie, însă, are un mare „nu” și, din păcate, tratează în zeflemea orice noțiune de siguranță și distanțare…