„abandón s.n. 1 (jur.) Părăsire a copiilor, a familiei etc. de către persoana care are obligația legală de întreținere”
Muzeul Abandonului duce după el niște povești tare grele. Suntem gata să băgăm mâna-n foc că celor care se ocupă de proiect le greu nu doar să afle poveștile, ci mai apoi să-și găsească tăria și să le așterne în scris. Apoi, suferința „se plimbă” către noi, destinatarii, cei care ajungem să le citim istorisirile de-a dreptul copleșitoare.
Ajungi chiar să te întrebi: de ce să te umpli cu durere? Un răspuns ar fi acela că, având în vedere că acei oameni au trăit momente sau chiar vieți tragice, ce putem face pentru ei e ca măcar să nu lăsăm să li se uite povestea. Să nu treacă totul, de parcă nici n-ar fi fost, de parcă suferința lor a fost în van.
Sighetu Marmației, un memorial al durerii
Povestea copiilor abandonați a luat forma unei expoziții, vreme de trei zile, în care s-au adunat povești de abandon întinse pe mai bine de un secol. Călătoria, deloc una ușoară, a fost între București și Sighetu Marmației – amândouă cu mari șanse „să te atingă” până în măduva oaselor, doar că în moduri diferite: una prin compasiune, alta prin teroare.
Și ne-am dat seama că, în pofida trecerii timpului, lucrurile nu s-au schimbat chiar atât de mult. Codul Civil al lui Cuza, din 1864 încerca să combată niște lucruri prezente, din păcate, și astăzi. Cei mai puțin norocoși dintre ei ajungeau la Căminul-Spital Sighet, de unde răzbat până astăzi niște povești înfiorătoare…
O suferință profundă a dus la ajutarea a sute de copii
Cum încercăm, pe cât posibil, să nu uităm și partea bună a lucrurilor dintr-o situație eminamente tristă, am vrea să aduc în discuție Leagănul Sfânta Ecaterina, un locșor din București, care își propunea să compenseze cu o șansă pentru aceia în cazul cărora viața părea că i-a privat de ea. Pe 8 octombrie 1903 se năștea Constanța Niculescu și intra în „leagăn” exact o lună și o zi mai târziu, fiind consemnată drept primul copil luat în grijă aici, iar ei aveau să îi urmeze sute de suflete.
Menit să aline suferința unor copii fără vină, leagănul a apărut, la rândul său, dintr-o durere profundă: Irina Cantacuzino a încercat, ajutorul pe care-l oferea copiilor, să-și aline suferința provocată de pierderea singurei sale fiice din prima căsătorie a sa, cu Radu Kretzulescu. Pe numele ei Ecaterina Olimpia Georgeta, aceasta fusese răpită de tatăl său, pe când avea trei ani.
Pentru Irina Cantacuzino a fost o tragedie greu de descris, în urma căreia și-a direcționat viața în două sensuri: leagănul de care avea grijă și a doua căsnicie, cu Niculae Ghica, cu care avea să aibă patru copii, doar că venirea ultimului pe lume era echivalentă cu moartea ei, la doar 36 de ani. După aflarea veștii morții Irinei, fostul soț a scris familiei acesteia: „Nu mai am de ce să mă răzbun. Puteți să vă duceți să vă căutați nepoata”. Așa se întorcea în țară Ecaterina, care avea să fie crescută de bunicii materni, odată ajunsă adult dedicându-se leagănului pe care mama sa îl înființase tocmai în amintirea ei.
„Pentru copii fără mamă, de la o mamă fără copii”
Ecaterina avea să trăiască 100 de ani, probabil numai ea știind în ce durere. Mai târziu, nepoata Ecaterinei, Tincuța, a dus mai departe deja misiunea familiei. Fără doar și poate, ceva a funcționat foarte bine acolo, căci în anul 2000, când Tincuța venise, în cărucior fiind, în vizită la leagănul încă în funcțiune, s-a apropiat de ea un om. S-a prezentat drept biolog și profesor universitar și i-a șoptit că era unul dintre sutele de copii odinoară sprijiniți de de familia Cantacuzino. De altfel, Capela din incinta complexului Sfânta Ecaterina încă mai păstrează inscripția semnată de mama Ecaterinei, care nu și-a mai văzut niciodată copila: „Pentru copiii fără mamă, de la o mamă fără copii”.
Mai multe despre Muzeul Abandonului și expoziția din weekend găsești aici, iar poveștile lor curg fără încetare pe pagina de Facebook. Cele mai multe sunt greu de „digerat”, dar merită măcar atât: să se facă auzite….
